De către: Rodica Voinescu

Rodica Voinescu — Fri, 04 Apr 2008 18:25:58 +0000

Am avut ocazia sa tin legatura cu multi romani plecati in afara tarii pentru un trai mai bun – multi imi sunt rude, altii prieteni – care traiesc in Franta, in Germania, in Italia, in Austria, in SUA de zeci de ani. Nu am intalnit un singur roman plecat care sa fie multumit in totalitate ca traieste in afara tarii. Sunt incantati cu totii de serviciu, de posibilitatile sociale, de venituri, de corectitudinea localnicilor intre care s-au integrat, insa tuturor le este dor de acasa, cu totii se simt exclusi in anumite momente – si nu neaparat cu ocazia alegerile electorale. Poate depinde si de evolutia proasta globala, avand in vedere tot felul de lipsuri de toate felurile cu care se confrunta miliardele de oameni si care, in lupta pentru existenta, isi apara putinul pe care il au prin respingerea strainilor de langa ei. Doamna Daniela Paun are dreptate cand spune ca statul roman ar trebui sa se implice ceva mai mult pentru romanii emigranti, avand in vedere ca sunt atat de multi si ca reprezinta un procent considerabil.

De către: Păun Daniela-Florica

Păun Daniela-Florica — Thu, 27 Mar 2008 08:26:54 +0000

Independent de orice li s-ar întâmpla altor familii de români emigraţi rezidenţi în Italia, pentru că fiecare “şi-a luat lumea-n cap” pe cont propriu, îmi pot alătura semnătura pe o eventuală petiţie de semnalare a unei atitudini cel puţin necorespunzătoare a societăţii italiene în mijlocul căreia am ales şi avem acum şi dreptul să trăim. Pe de o parte înclin să înţeleg comportamentul adulţilor oglindit de cel al copiilor lor, deoarece îmi asum riscurile inerente calităţii de <> faţă de nativii ale căror comunităţi le-am “tulburat” chiar şi numai prin prezenţă: baza societăţii italiene e caracterizată de ignoranţă, suficienţă şi orgoliu, deci a fost de-ajuns un impuls politico-mediatic pentru a aprinde focul mocnit al intoleranţei etnice; pe de altă parte însă sunt conştientă că nu trebuie să cedăm în faţa unor atitudini abuzive, mai ales când acestea se manifestă şi se răsfrâng asupra copiilor noştri, transformându-i în victime nu doar ale italienilor, ci chiar ale propriilor părinţi ce i-au obligat astfel să-şi şi asume public “dezrădăcinarea”, nu numai să o simtă zi de zi – chestiune un pic prea mare pentru vârsta lor, nu-i aşa?
Am ridicat problema acestei atitudini nu la prima manifestare faţă de copilul meu de nouă ani şi jumătate, ci la cele ulterioare, aşteptând şi obţinând astfel, dacă mai era nevoie, confirmarea atmosferei de <> pe care o “respirăm” zilnic. Mai ales noi, cei stabiliţi în mici suburbii ale unor mici oraşe, care trăim între persoane cu mentalităţi “feudale” perfect ambientate la confortul vieţii moderne…
Zilele acestea voi discuta iar cu învăţătoarele despre felul cum “evoluează” relaţiile între copii, însă problema capitală, de nerezolvat din păcate, este a unei dorinţe exprimate de copilul meu plecat din Timişoara la trei ani şi jumătate: ar vrea să audă vorbindu-se româneşte nu doar acasă, în familie, ci şi pe stradă, în jurul lui, aşa cum a văzut el că se întâmpla când eram în vizită acasă…
Deci problema intoleranţei din şcolile italiene nu este a copiilor, ci a adulţilor în primul rând, iar rezolvarea ei nu se poate găsi fără o implicare în viaţa micro-comunităţilor din care e constituită societatea italiană.
România trebuie să intervină nu doar cu programe de dimensiuni cosmice, greu de aplicat chiar şi în marile oraşe italiene, ci şi cu proiecte de integrare/personalizare a tinerilor noştri -nevoiţi să trăiască departe de casă- în comunităţile “de adopţie”. România trebuie să investească şi bani, nu doar încredere, pentru dezvoltarea unor iniţiative locale,atât în ţară, cât şi printre românii emigraţi.
Închei cu o mărturisire -sunt încă membru al P N L Câmpeanu, unul dintre cei foarte entuziaşti în 1996/1997 şi foarte dezamăgiţi de-atunci şi până acum…

Comentarii la: Violenta impotriva copiilor romani in scolile din Italia

De către: Rodica Voinescu

De către: Păun Daniela-Florica